Am observat că atunci când cineva vine pentru prima oară la terapie Bowen, vine cu un anumit tip de așteptare. Unii se așază pe masă și așteaptă „să înceapă” ceva, ca și cum trebuie să simtă o presiune, o forță, o mișcare amplă care să le confirme că „se lucrează acolo”. Și de multe ori, după primele mișcări, îmi aruncă o privire ușor nedumerită, poate chiar ușor dezamăgită. Apoi apare întrebarea inevitabilă: „Atât? Ai terminat deja?”
Și da, exact aici începe frumusețea și unicitatea acestei metode. Terapia Bowen nu se simte ca o terapie clasică pentru că nu funcționează după logica cu care am fost obișnuiți. Nu e despre a frământa țesutul cât mai tare sau a apăsa până simți că „lucrezi cu adevărat”. Nu forțează corpul, nu impune o corectare, nu intră cu agresivitate într-o zonă tensionată și nici nu se bazează pe ideea de „a scoate” durerea cu efort. Este o formă de terapie care îl invită pe corp să participe. Îi oferă spațiu să răspundă. Îi oferă încredere. Și exact pentru că nu simți o intervenție brutală, corpul începe să se relaxeze și, treptat, să se reorganizeze din interior, fără luptă, fără apărare.
Mi s-a întâmplat de multe ori să aud de la clienți care veneau după terapii intense – presopunctură, masaj profund, kinetoterapie – că „parcă nu s-a întâmplat nimic” în timpul ședinței. Dar a doua zi se trezeau cu o claritate mentală neașteptată, cu o respirație adâncă, cu o ușurare în umeri sau cu o stare de somn profund pe care nu o mai trăiseră de luni sau ani. Este un fel de reconfigurare tăcută, dar profundă. Nu e terapie care impresionează în timpul ei – impresionează prin rezultate, dar cu răbdare.
Pentru un terapeut, să vezi cum corpul se așează singur e o lecție uriașă de umilință și respect. Te învață să lași controlul. Să nu te simți responsabil să rezolvi ceva, ci să creezi acel context în care corpul își amintește cum e să funcționeze în echilibru. E o abordare terapeutică ce dă încredere corpului, nu ego-ului nostru.
Ce trebuie să înțeleagă cei care vin pentru prima dată este că Bowen nu urmărește să impresioneze, ci să faciliteze. Nu vrea să fie „simțită” în timpul ședinței, ci conștientizată prin efectele care apar ulterior. Este, de fapt, un proces de comunicare subtilă între sistemul nervos și restul corpului. Mișcările sunt simple, delicate, dar amplasate cu precizie. Pauzele dintre ele – uneori incomode pentru cei care nu sunt obișnuiți cu tăcerea – sunt poate cea mai importantă parte a întregului proces. Pentru că în acea pauză corpul decide dacă acceptă sau nu invitația la echilibru.
Este nevoie de curaj să lucrezi blând. Este nevoie de încredere să nu forțezi. Este nevoie de răbdare să lași corpul să se exprime în ritmul său, nu în ritmul agendei noastre. Terapia Bowen nu vine cu „rețete rapide” sau cu promisiuni spectaculoase de genul „după o ședință îți trece tot”. Și totuși, în blândețea ei, am văzut schimbări majore. O femeie care de luni întregi nu putea dormi, mi-a scris la două zile după prima ședință că a dormit șapte ore legate. Un bărbat cu anxietate cronică mi-a spus că nu înțelege ce s-a întâmplat, dar e pentru prima dată când nu simte presiune în piept după o zi stresantă. N-au fost miracole. A fost răspunsul corpului, pentru că în sfârșit a fost ascultat.
Unii mă întreabă: „Dar dacă e atât de blândă, de ce funcționează?” Și răspunsul e simplu: pentru că nu lucrează împotriva corpului, ci împreună cu el. E o terapie care nu vine cu intenția de a repara ceva, ci de a crea condițiile în care corpul poate să se repare singur. Nu forțează țesuturile, ci le oferă un semnal clar: ești în siguranță, acum te poți elibera.
Este, până la urmă, o altă filosofie despre vindecare. Nu una care cere, ci care oferă. Nu una care impune, ci care ascultă. Și da, poate nu se simte ca o terapie clasică. Poate nici nu ar trebui să se simtă așa. Pentru că exact asta e ceea ce lipsea din multe abordări: o terapie care să nu vină cu ideea de luptă, ci cu ideea de încredere.
Dacă ai încercat terapii „puternice” și corpul tău a răspuns cu mai multă apărare, poate e momentul să te întrebi dacă nu cumva are nevoie de o cu totul altă abordare. Una care nu cere, ci oferă. Una care nu impune, ci facilitează. Una care nu vrea să fie simțită, ci trăită.
Și poate, atunci când o să stai liniștit pe masa de terapie și nu „se întâmplă” nimic spectaculos… de fapt, exact atunci se va întâmpla totul.
