Bruxismul și durerea cervicală: soluția subtilă Bowen

Nu de puține ori, când discut cu un client despre durerea pe care o simte în zona cervicală, apare și mărturisirea aproape întâmplătoare: „Da, și strâng dinții noaptea, mi s-a zis că am bruxism”. E rostită ca o paranteză, ca și cum ar fi un detaliu secundar. Dar pentru mine, acel detaliu devine uneori cheia întregii povești.

Bruxismul – acel gest involuntar de a încleșta sau scrâșni dinții, mai ales în timpul somnului – e mult mai mult decât o problemă dentară. Este, în multe cazuri, o expresie fidelă a unei tensiuni adânci, acumulate și neprocesate, care își caută o cale de exprimare. Nu trebuie să fii medic stomatolog ca să înțelegi că atunci când corpul găsește o cale să „muște” în somn, nu o face la întâmplare. De cele mai multe ori, sistemul nervos este într-un fel de alertă prelungită, un fel de gardă internă care nu se mai dezactivează odată cu lăsarea serii.

Zona cranio-cervicală, acel spațiu dintre baza craniului și umeri, este una dintre cele mai încărcate energetic și structural părți ale corpului. E un fel de intersecție aglomerată, unde se întâlnesc nervi, mușchi, vase, fascie și emoții. Da, și emoții. De aceea, orice dezechilibru în această zonă se poate traduce atât prin disconfort fizic – dureri de cap, migrene, rigiditate cervicală – cât și prin stări de agitație, tulburări de somn sau chiar dificultăți de concentrare.

Ceea ce îmi place la abordarea Bowen este că nu cere o explicație detaliată din partea clientului pentru a începe procesul de echilibrare. Nu trebuie să identificăm fiecare eveniment care a dus la această tensiune. Terapia lucrează subtil, din aproape în aproape, și deseori văd cum, după doar câteva ședințe, oamenii îmi spun că au dormit mai profund, că simt o relaxare pe care nu o pot pune exact în cuvinte, dar care e acolo, prezentă în corp. În cazul celor cu bruxism, e foarte interesant cum, fără să „atacăm” problema direct, ci prin lucrul asupra sistemului nervos și a structurii profunde, încep să apară schimbări – nu doar la nivelul mușchilor maxilarului, ci în întreaga postură, în respirație, în prezența corporală.

Unul dintre cele mai memorabile cazuri a fost al unei femei de 38 de ani, care venise inițial pentru dureri de gât și umeri, dar în timpul anamnezei am aflat că purta gutieră noaptea din cauza bruxismului sever. Nu a venit pentru asta, nu avea așteptări, dar după a treia ședință mi-a spus că gutiera „nu mai apasă” așa cum o simțea înainte, că se trezește fără durerea aceea surdă în maxilar. Nu a fost magie, ci un proces de recalibrare care a început să se întâmple în sistemul ei nervos și fascial, acolo unde, probabil, s-au strâns ani de tensiune neexprimată.

În Bowen nu „vindecăm” bruxismul, așa cum nici nu promitem soluții rapide. Dar oferim spațiu, direcție și un alt fel de ascultare – una care nu cere cuvinte, ci doar prezență. Iar uneori, exact asta e ceea ce lipsește din peisajul terapeutic: un loc în care corpul să fie lăsat să își spună povestea în ritmul lui, fără a fi grăbit, etichetat sau redus la un simptom.

Pentru terapeuții la început de drum, vă spun: fiți atenți la detalii mici precum bruxismul. Ele sunt uneori vârful aisbergului. Și învățați să ascultați corpul și atunci când tace. Pentru că de multe ori, exact tăcerea aceea conține răspunsul. Iar Bowen ne ajută să descifrăm acel limbaj subtil, fără să intervenim forțat, ci cu răbdare și cu încrederea că sistemul știe să se regleze, atunci când e susținut cu blândețe.

Published by: 0

Sciatica și Bowen: alinare fără presiune

Îți spun cu toată sinceritatea – durerea sciatică nu seamănă cu nicio altă durere. Are ceva aparte, ceva care nu doar că te limitează fizic, dar parcă îți și închide starea de bine din interior. E o durere care coboară pe picior, uneori ca un șoc, alteori ca o arsură sau o presiune constantă, dar întotdeauna te face să simți că nu mai ești „în pielea ta”. Am avut în cabinet oameni care, deși rezistaseră la tot felul de dureri de-a lungul anilor, îmi spuneau că sciatica i-a pus în genunchi. Nu doar la propriu, ci și emoțional.

Și poate cel mai greu este că mulți dintre acești oameni au trecut deja prin tot ce era de încercat – exerciții fizice, fizioterapie, pastile, creme, terapii invazive – și totuși corpul rămâne blocat. De ce? Pentru că, în adâncul său, corpul nu cere doar intervenție. Uneori, cere să fie ascultat.

În cazul durerii sciaticii, corpul intră adesea într-un tipar de apărare, în care musculatura lombară, fesierii și chiar mușchi mai profunzi ca piriformul, se contractă automat pentru a „proteja” zona. Iar această tensiune, deși cu o intenție bună, ajunge să agraveze presiunea asupra nervului sciatic. E ca o buclă care se tot întreține: durerea creează tensiune, tensiunea adâncește durerea.

Aici intervine Terapia Bowen – și nu o face cu agresivitate sau prin întinderi forțate, ci printr-un alt limbaj. Un limbaj care, în loc să forțeze corpul să cedeze, îl invită să renunțe la apărare. Prin mișcări precise și blânde, transmise cu respect față de ritmul natural al corpului, Bowen trimite semnale sistemului nervos care, în cele din urmă, dă voie mușchilor să lase jos „scutul”.

Știu că pentru cineva care trăiește o durere acută, ideea de „mișcări blânde” poate suna prea simplu ca să fie eficient. Dar în cabinet am văzut de nenumărate ori cum, după una sau două ședințe, oamenii vin mirați și spun: „Nu știu ce ai făcut, că abia m-ai atins… dar azi-noapte am dormit fără durere pentru prima oară în săptămâni.” Nu e magie. E știință combinată cu respect față de corp. Pentru că adevărul este că durerea sciatică nu are nevoie de „mai multă presiune” – ci de mai puțină tensiune.

Bowen lucrează cu sistemul nervos autonom, și mai ales cu acea parte profund vindecătoare numită sistemul parasimpatic. În această stare, corpul iese din supraviețuire și intră în reconstrucție. Iar în cazul sciaticii, asta înseamnă că musculatura profundă poate să se detensioneze, iar compresia pe nerv să se reducă, fără să simți că ai fost „zdrobit” într-un proces de corectare.

Nu e nevoie de durere ca să vindeci durerea. Din contră, corpul are resurse nebănuite de echilibrare – dar trebuie să i le oferim în condițiile potrivite.

Iar dacă te afli într-un punct în care durerea sciatică ți-a dat totul peste cap, și simți că metodele clasice nu ți-au adus liniștea, poate e momentul să explorezi o cale diferită. Nu mai dură, nu mai tehnică – ci mai blândă. Una care lucrează nu doar cu țesuturile, ci cu întregul tău sistem.

Poate că durerea nu pleacă din prima, dar ceea ce se întâmplă este că începi să te simți din nou în corpul tău, iar asta, după multă suferință, e un început de vindecare în sine.

Published by: 0

Vertij și amețeli: când corpul cere echilibru interior

Sunt momente în care corpul pare să ne tragă brusc pe marginea drumului, fără să ne ofere prea multe explicații. Unii spun că „le fuge pământul de sub picioare”, alții că simt că „li se învârte totul în cap” – și de multe ori, investigațiile medicale nu aduc un răspuns clar. Nu este nici urechea internă, nici tensiunea arterială, nici altceva ce să apară pe analize. Dar amețeala e acolo. Vertijul e acolo. Și mai ales, sentimentul că „ceva nu e în regulă” persistă.

Am întâlnit de-a lungul timpului oameni care au trecut prin astfel de stări – și nu doar o dată. Și pot să îți spun, din tot ce am văzut și am trăit în lucrul cu corpul și cu oamenii, că uneori aceste amețeli nu sunt doar o dereglare fizică simplă, ci sunt semnul unui sistem nervos care e suprasolicitat, obosit sau complet dezechilibrat.

Gândește-te puțin: în viața de zi cu zi trăim într-un haos de informație, stres, presiuni și alegeri rapide. Iar sistemul nostru nervos – mai ales componenta lui autonomă, cea care ne reglează fără ca noi să conștientizăm – ajunge să funcționeze aproape constant în modul „alertă”. Și când e prea mult, corpul începe să dea semne. Iar vertijul și amețeala pot fi exact astfel de semne.

În terapia Bowen, lucrăm nu doar cu mușchi și articulații. Lucrăm cu răspunsuri. Lucrăm cu sistemul nervos într-un mod blând, dar profund. Ceea ce mi se pare extraordinar este că, în multe cazuri, corpul nu are nevoie de intervenții dure ca să se repună pe linia de plutire – are nevoie să fie ascultat, să i se ofere spațiu și timp, să i se respecte ritmul.

Am avut, de exemplu, o persoană care ajunsese la mine după multe consultații medicale și tratamente care nu schimbaseră mare lucru. Avea acele stări de amețeală care apăreau din senin și o făceau să se simtă vulnerabilă, nesigură chiar și când mergea pe stradă. La prima ședință de Bowen, a fost sceptică. Nu simțea că se „lucrează” suficient. Dar ceva în ea a simțit să revină. După a doua ședință, amețelile s-au estompat. După a patra, nu mai apăruseră deloc. Corpul ei avea nevoie să i se dea voie să se regleze singur – avea nevoie de altfel de intervenție, una care nu forțează, ci facilitează.

Sistemul nervos, atunci când e dezechilibrat, poate crea simptome fizice care par să nu aibă legătură între ele – amețeli, insomnie, oboseală profundă, senzație de dezechilibru emoțional. Dar toate acestea sunt expresii ale unui dezechilibru subtil, care se cere recunoscut și susținut.

Terapia Bowen nu vine cu promisiuni rapide, dar vine cu ceva mai valoros: creează contextul în care corpul tău își poate aminti cum să se echilibreze singur. Și odată ce corpul își amintește, începe transformarea.

Așadar, dacă te confrunți cu stări de vertij sau amețeli fără o explicație clară, ia-le ca pe o invitație. O invitație din partea corpului tău de a încetini, de a-ți îndrepta atenția spre interior și de a-i oferi acel sprijin subtil, dar esențial. Pentru că, uneori, echilibrul nu se găsește într-o pastilă sau într-un diagnostic, ci într-o terapie care lasă loc pentru ascultare, pentru tăcere și pentru vindecare reală.

Published by: 0

Cifoza și terapia Bowen: când blândețea vindecă

Sunt multe lucruri pe care le putem corecta în corpul uman prin forță, prin presiune, prin intervenții directe. Dar nu toate. Uneori, exact acolo unde pare că ar trebui să acționezi mai puternic, e locul unde corpul cere liniște, blândețe și ascultare. Așa e și cu cifoza.

Cifoza nu este doar o curbare a coloanei, nu e doar „stai drept” spus de un părinte sau de un profesor. E o adaptare a corpului la o întreagă poveste – posturală, emoțională, respiratorie, chiar relațională. E rezultatul a ani de compensări. Și dacă ne uităm la ea doar ca la o problemă „de spate cocoșat”, pierdem esențialul.

În terapia Bowen, exact acolo intervine perspectiva diferită. Când lucrăm cu o persoană care are cifoză, nu încercăm să forțăm nimic la suprafață. Nu venim cu ideea că „trebuie îndreptat”. Ci mai degrabă ne întrebăm: ce a făcut corpul de s-a așezat așa? Ce poveste a scris el acolo, de-a lungul timpului, de a simțit că are nevoie să se protejeze în acest fel? Pentru că da, în multe cazuri, cifoza e o formă de protecție. E acel gest inconștient de a ne face mici în fața vieții, de a ne adăposti în spatele propriului nostru piept.

Și aici vine marea lecție a abordării Bowen: nu tratăm postura, tratăm răspunsul profund al corpului. Prin tehnici blânde, aplicate în puncte cheie de deblocare neurologică și fascială, corpul începe să înțeleagă că e în siguranță. Și când se simte în siguranță, se reorganizează. Nu pentru că l-am forțat, ci pentru că l-am invitat să o facă.

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să văd la terapie persoane care veneau cu dureri lombare sau toracale – iar în timp, fără să fi pus mâna direct pe coloană cu intenția de „a o îndrepta”, poziția corpului s-a schimbat. Privirea li s-a ridicat, pieptul s-a deschis, spatele s-a așezat. Nu brusc, nu spectaculos, dar natural. Și, mai ales, durabil.

Ce vreau să transmit e simplu: dacă lucrezi cu cineva care are cifoză, sau dacă tu însuți observi că spatele tău se așază tot mai adesea în acea formă aplecată, nu te grăbi să corectezi mecanic. Întreabă-te ce spune corpul tău. Pentru că acolo, în tăcerea dintre două sesiuni de Bowen, se întâmplă adesea cele mai profunde schimbări.

Terapia Bowen nu promite miracole, dar oferă ceva ce e tot mai rar: un spațiu sigur în care corpul poate să-și revină, în ritmul lui. Iar pentru cineva cu cifoză, exact acest lucru poate face toată diferența.

Published by: 0

Durerea cervicală cronică și puterea unei abordări blânde

Există dureri care par să reziste la orice. Clienți care vin și spun „Am fost peste tot. Am încercat masaj, fizioterapie, chiar și medicamente, dar tot mă doare ceafa. Mai ales seara. Mai ales când sunt obosit.” Poate ai avut și tu parte de astfel de cazuri – dureri cervicale care par să aibă o voință proprie, care revin chiar și după ce ai aplicat toate tehnicile pe care le știi.

Și aici vine momentul în care pui o întrebare diferită: dacă nu e despre forță, dacă nu e despre a „înmuia” musculatura cu presiuni puternice, ci despre a permite corpului să înțeleagă ce i se întâmplă?

Am lucrat de multe ori cu persoane care veneau deja tensionate nu doar fizic, ci și emoțional, obosite de atâtea încercări. Ce am observat este că, în durerea cervicală cronică, există o componentă profundă care ține de sistemul nervos – nu doar de mușchi, nu doar de postură. Iar când sistemul e deja într-o stare de alertă, orice lucru agresiv, oricât de bine intenționat, poate fi interpretat de corp ca o altă formă de stres.

Terapia Bowen, spre exemplu, oferă corpului o invitație, nu o comandă. Prin mișcări delicate, dar precise, ajunge acolo unde mușchiul, fascia, nervii au nevoie de sprijin ca să-și regăsească echilibrul. Ce mi-a plăcut cel mai mult în toți acești ani este că, de multe ori, după o sesiune blândă, clientul spune „Parcă nu s-a întâmplat nimic în timpul ședinței… dar azi nu mă mai doare.” Asta e magia sistemului nervos: are nevoie să i se vorbească pe limba lui, nu să fie împins.

Când durerea cervicală persistă, nu înseamnă că ai nevoie de mai multă presiune. Poate ai nevoie de mai puțină. De o pauză, de un spațiu în care corpul să nu mai fie forțat să reziste. E acolo un dialog tăcut între cap, gât, umeri și tot restul corpului – iar un terapeut bun știe când să intervină și când să lase corpul să își spună povestea.

Dacă simți că ceea ce faci deja nu mai dă rezultate, nu înseamnă că nu ești un terapeut bun. Poate doar e momentul să înveți să lucrezi altfel. Iar când înveți să asculți în loc să împingi, lucrurile încep să se așeze.

Published by: 0

Când masajul nu ajunge adânc, Bowen pătrunde profund

Am întâlnit de multe ori terapeuți la început de drum care îmi spuneau: „Am aplicat masaj terapeutic, am lucrat bine, dar parcă tot mai rămâne ceva acolo, în profunzime, care nu se lasă atins.” Și îi înțeleg perfect, pentru că am fost și eu în acel punct. Lucram cât de bine știam, cunoșteam mușchii, fibrele, inserțiile, presiunile – și totuși, era ceva ce simțeam că scapă printre degete. O tensiune care revenea. Un blocaj care nu ceda. O durere care părea că nu are legătură directă cu zona lucrată.

Și atunci am început să-mi pun întrebări. Nu despre tehnică, ci despre nivelul la care ajungeam în corpul clientului. Și aici vreau să spun ceva clar – masajul este o unealtă extraordinară. Îți ajută clientul să se relaxeze, să elimine tensiunea acumulată în mușchi, să își regăsească un ritm de respirație, un pic de spațiu în interiorul corpului. Dar sunt situații în care, oricât de bine ai lucra, nu reușești să atingi acel strat profund unde corpul chiar decide să se reorganizeze. Nu pentru că nu ești suficient de bun, ci pentru că uneori masajul clasic nu e suficient de subtil.

Corpul uman este fascinant și complex. Nu e făcut doar din mușchi și piele. Este o rețea de sisteme care comunică între ele, iar la baza acestei rețele stă fascia – țesutul conjunctiv care leagă totul și care poartă cu el, uneori, amintiri vechi, traume, tensiuni cronice sau reacții de apărare ale sistemului nervos. Iar când acel strat este tensionat, adesea nici cea mai bună presiune nu reușește să convingă corpul să cedeze. Din contră, uneori îl face să se apere și mai tare.

Terapia Bowen intră în scenă tocmai aici. Este genul de abordare care nu cere, ci oferă. Nu forțează, ci invită. Nu corectează cu presiune, ci propune prin informație. Când aplici o mișcare Bowen corect, tu nu doar atingi un mușchi – tu trimiți un mesaj sistemului nervos. Iar acel mesaj ajunge în zonele în care presiunea nu pătrunde: în sistemul nervos autonom, în fascia tensionată, în reflexele de protecție pe care corpul le ține active de ani de zile.

Asta nu înseamnă că masajul și Bowen se exclud. Din contră, se completează extraordinar. Eu le spun mereu cursanților: „Dacă știi să asculți corpul, o să știi și ce tehnică să alegi. Iar uneori, corpul îți spune că vrea să respire, nu să fie modelat.” Asta înseamnă, de fapt, să fii terapeut – nu doar să aplici metode, ci să le alegi în funcție de nevoile reale ale omului din fața ta.

Am avut oameni pe masă care au venit după ședințe de masaj sportiv, de fizioterapie, de stretching intens – și totuși spuneau: „Simt că e ceva mai profund acolo, care nu se lasă.” După primele mișcări de Bowen, i-am văzut cum corpul începea să se liniștească, cum respirația se adâncea, cum ochii li se închideau involuntar, semn că sistemul nervos începea să coboare în starea aceea de regenerare profundă. Și acolo începe, de fapt, vindecarea.

Când masajul nu ajunge suficient de adânc, nu înseamnă că ai greșit ceva. Înseamnă că poate e momentul să înveți o abordare care lucrează din interior spre exterior. Să înveți cum să pornești regenerarea din profunzime. Să înveți să asculți altfel.

Terapia Bowen nu e magie, dar are o formă de simplitate care pătrunde acolo unde alte metode rămân la suprafață. Dacă vrei să afli mai multe despre cum poți învăța această tehnică și să devii un terapeut care lucrează cu adevărat în profunzime, poți explora cursurile pe care le-am pregătit pe cursuri.springlife.ro.

Corpul știe. Tu trebuie doar să-l asculți cu metodele potrivite.

Published by: 0

Terapia Bowen – vindecare fără durere și forțare

În toți anii în care am lucrat cu oameni, am văzut de nenumărate ori același lucru: unii pacienți vin la terapie deja obosiți nu doar de durerea lor, ci și de experiențele anterioare în care au fost forțați, întinși, presați, poate chiar speriați de tratamente prea dure pentru corpurile lor. Și atunci când întâlnesc pentru prima dată Terapia Bowen, reacția lor este, de multe ori, una de ușurare sinceră.

Bowen nu este despre a forța corpul să “cedeze”. Nu este despre a supune țesuturile unei lupte de putere între terapeut și client. Este, în schimb, despre crearea unui spațiu sigur, blând, în care corpul primește un semnal și este invitat, nu obligat, să înceapă propria sa vindecare.

Mulți dintre cei care ajung la Bowen au trecut deja prin diverse alte forme de tratament. Unii au încercat terapii manuale intense, în care fiecare ședință părea o bătălie între durere și eliberare. Alții, mai fragili emoțional sau fizic, au rămas cu teama că fiecare pas spre vindecare va aduce un disconfort major. Și aici, Bowen vine ca o briză liniștitoare după o furtună lungă – blând, dar totodată profund.

Și poate te întrebi: cum poate o terapie atât de delicată să aibă efecte reale asupra durerii cronice, dezechilibrelor funcționale sau traumelor vechi? Răspunsul este simplu și frumos în același timp: corpul nostru știe să se vindece, dacă îi oferi contextul potrivit. Iar contextul potrivit nu este întotdeauna forța, ci uneori chiar opusul ei: încrederea, răbdarea, respectul pentru ritmul interior.

Mi-aduc aminte de un caz de acum câțiva ani – o doamnă care venise după luni întregi de tratamente agresive pentru o durere de spate cronică. Spunea că de fiecare dată când mergea la o sesiune de terapie manuală, se pregătea psihic pentru durere, pentru încordare, pentru zile de disconfort post-tratament. După prima ședință de Bowen, m-a întrebat cu lacrimi în ochi: „Chiar e posibil să nu doară? Să mă vindec fără să fiu forțată?” Și a fost începutul unei călătorii în care corpul ei a început să răspundă la blândețe cu eliberare reală, nu cu teamă.

Adevărul este că fiecare dintre noi are un prag diferit de toleranță, iar când ne aflăm deja într-o stare de stres sau dezechilibru profund, ultimul lucru de care avem nevoie este o altă formă de stres, chiar și dacă vine dintr-o intenție terapeutică bună. Terapiile blânde, cum este Bowen, respectă acest lucru și se adresează direct sistemului nervos parasimpatic, activând acea stare de regenerare autentică, pe care niciun masaj forțat și nicio manipulare dureroasă nu o pot obține în același mod.

Terapia Bowen oferă acea șansă extraordinară de a reface conexiunile interne fără să “înfrângem” corpul, ci învățând să lucrăm cu el. Este ca un dialog șoptit, nu ca un discurs strigat. Și, de multe ori, tocmai pentru că este subtilă, schimbările sunt mai durabile, mai profunde, mai înrădăcinate.

Dacă ești o persoană care a evitat terapiile manuale pentru că se teme de durere, de reacții bruște sau de senzația de invazivitate, sau dacă ai în cabinetul tău clienți fragili, vulnerabili sau pur și simplu extrem de sensibili, atunci Terapia Bowen poate fi una dintre cele mai bune opțiuni pe care le poți lua în considerare.

Și da, din experiența mea la SpringLife Academy, pot să îți spun cu mâna pe inimă că cei mai frumoși pași către vindecare apar atunci când corpul simte că are timp, spațiu și respect. În Bowen, fiecare atingere e o invitație, nu o comandă, și fiecare pauză e o șansă pentru corp să respire din nou, să-și regăsească ordinea naturală și să reînvețe să se simtă bine în pielea lui.

În final, cred că cea mai mare frumusețe a Terapiei Bowen este că îți amintește că, uneori, cea mai profundă vindecare nu vine din forță, ci din blândețe.

Published by: 0

Clientul a zis că nu crede în terapii – și totuși a revenit

Îmi aduc aminte perfect prima lui ședință. A intrat în cabinet cu pași apăsați, privirea directă, fără prea multe ezitări, dar cu o doză ușor detectabilă de scepticism în ton. „Am venit pentru că mi-a zis o prietenă. Eu nu prea cred în terapii din astea alternative, dar am zis să încerc…” Nici nu a mai fost nevoie să spună altceva, tonul și postura spuneau tot. Nu era acolo din convingere, ci dintr-o curiozitate combinată cu o ultimă speranță că poate, cine știe, ceva tot îl va ajuta.

Și, sincer, în acel moment nu mi-am propus să îl conving. Nu am încercat să explic în detaliu ce face terapia Bowen, nu am scos planșe anatomice, nici nu i-am povestit despre mii de cazuri rezolvate. Am ales să fiu acolo, prezent, atent și cu intenția clară de a-i oferi o experiență autentică. O terapie blândă, fără așteptări, fără promisiuni grandioase, fără nevoia de a demonstra nimic.

Ședința a decurs în liniște, ca de obicei. Cu mișcările fine, dar specifice. Cu pauze lăsate exact cât trebuie. Cu toată atenția îndreptată asupra semnalelor pe care corpul lui le transmitea. Nu am întrebat prea multe la final, doar i-am mulțumit pentru încrederea de a fi venit. A plecat cam la fel cum venise – politicos, rezervat, fără prea multe cuvinte.

A revenit peste o săptămână. Și când a intrat în cabinet, tonul era deja altul. Mi-a zis, ușor mirat: „Nu știu ce mi-ați făcut, dar în ziua următoare am dormit mai profund decât în ultimul an. Și parcă m-am simțit mai… nu știu, mai ușor.” Nu era o transformare spectaculoasă, dar era o crăpătură în zidul pe care scepticismul lui îl ridicase. Era prima fisură prin care începea să intre lumina.

Când lucrezi cu oameni care vin dintr-un loc al neîncrederii, e ușor să simți presiunea de a le dovedi ceva, de a-i convinge, de a-i face să „creadă”. Dar adevărul e că nu despre asta e vorba. Nu suntem aici să convingem. Suntem aici să oferim. Să lăsăm terapia să-și facă treaba, în ritmul ei, în liniște. Uneori, corpul știe înaintea minții. Și reacționează. Iar omul, chiar dacă încă nu „crede”, simte că s-a întâmplat ceva. Și se întoarce.

După a treia ședință, același client mi-a spus: „Mi-am dat seama că nu trebuie să cred în terapie ca să funcționeze. E suficient că mă simt mai bine.” Și cred că acesta e un mare adevăr: nu întotdeauna e nevoie de credință oarbă. E nevoie doar de disponibilitate. De o minimă deschidere. De o experiență trăită pe propria piele. Pentru că, în cele din urmă, corpul recunoaște ce îi face bine. Și când simte siguranță, relaxare, eliberare – se întoarce acolo.

Ca terapeuți, mai ales la început de drum, e important să știm că nu toți cei care intră pe ușă o fac plini de încredere. Unii vin cu teamă, alții cu rușine, iar alții – cum a fost și cazul acestui client – cu o doză sănătoasă de scepticism. Și e în regulă. Nu e treaba noastră să-i facem să creadă. E treaba noastră să fim prezenți, autentici și atenți. Și atunci când oferim terapie dintr-un loc sincer, corpul celuilalt va simți. Și chiar dacă mintea lui încă ezită, ceva în interiorul său va spune: „Mergi mai departe. E bine.”

Asta e frumusețea terapiei Bowen. Nu vine cu promisiuni agresive. Nu „lovește” cu tehnici spectaculoase. Se strecoară blând, exact acolo unde e nevoie. Și de multe ori, chiar și cei care nu „cred” ajung să o recomande mai departe, pentru că în final nu e vorba de credință, ci de rezultate. Iar corpul știe exact ce are de făcut, atunci când îl lași în pace și îi oferi sprijinul potrivit.

Published by: 0

A simțit furnicături în corp după ședință – semnul subtil că sistemul nervos începe să se reorganizeze

Zilele trecute, după o ședință de terapie Bowen, o clientă s-a ridicat încet de pe masă, s-a așezat pe marginea patului de terapie și, înainte să spună orice, m-a privit puțin mirată și a zis: „Simt furnicături pe tot corpul… nu știu ce înseamnă, dar e ceva plăcut și ciudat în același timp.” Am zâmbit, fiindcă am auzit asta de zeci, poate sute de ori în acești ani de lucru cu corpul. Și mi-am dat seama că mulți oameni nu știu exact ce se întâmplă în acel moment și, poate și mai important, nici terapeuții la început de drum nu au întotdeauna contextul să explice această reacție.

Furnicăturile, senzațiile de curent ușor sau acea vibrație fină care se plimbă prin corp după o ședință Bowen nu sunt doar „senzații interesante”. Ele sunt limbajul sistemului nervos care ne spune: „Hei, încep să mă recalibrez.” Poate că nu este un proces zgomotos, vizibil sau spectaculos, dar este unul profund și semnificativ. Este un semn că sistemul nervos parasimpatic a fost activat și că organismul începe, în sfârșit, să iasă din modul de supraviețuire și să intre în starea de refacere.

Ce se întâmplă, de fapt, în acele momente? Prin mișcările blânde și specifice ale terapiei Bowen, trimitem un mesaj foarte clar și non-invaziv către fascia și sistemul nervos. E ca un șoaptă, nu un strigăt. Și exact acea blândețe este cheia – pentru că sistemul nervos reacționează mult mai profund atunci când nu este forțat. În loc să-l împingem să „facă ceva”, îi dăm voie să aleagă, să simtă din nou, să reevalueze ce e încordat, ce e blocat, ce e în exces.

Acea senzație de furnicături e deseori legată de reluarea unui flux energetic într-o zonă în care, poate, corpul era închis de ani de zile. Uneori acea zonă fusese afectată de o traumă, de o operație, de o tensiune cronică – iar acum, în sfârșit, țesuturile se rehidratează, circulația se îmbunătățește și sistemul nervos prinde curaj să dea drumul la semnale. E un semn de viață. Un semn că reorganizarea a început.

Și poate cel mai frumos e când vezi cum clientul nu știe exact să pună în cuvinte ce simte, dar simte că ceva s-a întâmplat. Nu durere, nu presiune, ci o revenire a conștienței în corp. E ca și cum corpul începe din nou să comunice, să se simtă întreg, conectat. Ceea ce pare o simplă reacție fizică – o mână care pulsează, un picior care „țiuie”, o căldură care se răspândește în spate – este de fapt o reorganizare neuronală, un semn că sistemul nervos începe să iasă din modul de alertă și să-și amintească că poate funcționa și în liniște.

Pentru unii terapeuți care sunt la început, astfel de reacții pot părea banale sau, dimpotrivă, confuze. Dar adevărul este că tocmai aceste momente spun foarte mult despre calitatea unei ședințe de Bowen. Pentru că nu trebuie să vedem doar ce face mâna noastră, ci ce face corpul clientului cu informația pe care i-am oferit-o. Nu suntem acolo ca să forțăm vindecarea, ci ca să creăm spațiu pentru ea. Și uneori, cel mai clar semn că acel spațiu s-a deschis e exact acea furnicătură ușoară care urcă pe coloană sau curge prin brațe, fără să deranjeze, dar nici să treacă neobservată.

Așa că, dacă ești terapeut și un client îți spune după ședință că simte furnicături sau o stare de ușoară vibrație în corp, nu te grăbi să oferi o explicație rece, științifică sau să treci peste reacție. Oprește-te. Ascultă. Și spune-i că tocmai i se întâmplă ceva frumos – corpul său a început să se reorganizeze din interior, cu blândețe, exact așa cum are nevoie.

Terapia Bowen nu e despre senzațional, nu e despre intervenții dure, ci despre acea subtilitate care deschide porți în tăcere. Și când corpul începe să vorbească prin senzații subtile, înseamnă că am făcut exact cât trebuie. Nici prea mult, nici prea puțin. Doar cât să-l ajutăm să-și amintească cum e să se simtă întreg.

Published by: 0

Terapia Bowen nu se simte ca o terapie clasică – și asta e un lucru bun

Am observat că atunci când cineva vine pentru prima oară la terapie Bowen, vine cu un anumit tip de așteptare. Unii se așază pe masă și așteaptă „să înceapă” ceva, ca și cum trebuie să simtă o presiune, o forță, o mișcare amplă care să le confirme că „se lucrează acolo”. Și de multe ori, după primele mișcări, îmi aruncă o privire ușor nedumerită, poate chiar ușor dezamăgită. Apoi apare întrebarea inevitabilă: „Atât? Ai terminat deja?”

Și da, exact aici începe frumusețea și unicitatea acestei metode. Terapia Bowen nu se simte ca o terapie clasică pentru că nu funcționează după logica cu care am fost obișnuiți. Nu e despre a frământa țesutul cât mai tare sau a apăsa până simți că „lucrezi cu adevărat”. Nu forțează corpul, nu impune o corectare, nu intră cu agresivitate într-o zonă tensionată și nici nu se bazează pe ideea de „a scoate” durerea cu efort. Este o formă de terapie care îl invită pe corp să participe. Îi oferă spațiu să răspundă. Îi oferă încredere. Și exact pentru că nu simți o intervenție brutală, corpul începe să se relaxeze și, treptat, să se reorganizeze din interior, fără luptă, fără apărare.

Mi s-a întâmplat de multe ori să aud de la clienți care veneau după terapii intense – presopunctură, masaj profund, kinetoterapie – că „parcă nu s-a întâmplat nimic” în timpul ședinței. Dar a doua zi se trezeau cu o claritate mentală neașteptată, cu o respirație adâncă, cu o ușurare în umeri sau cu o stare de somn profund pe care nu o mai trăiseră de luni sau ani. Este un fel de reconfigurare tăcută, dar profundă. Nu e terapie care impresionează în timpul ei – impresionează prin rezultate, dar cu răbdare.

Pentru un terapeut, să vezi cum corpul se așează singur e o lecție uriașă de umilință și respect. Te învață să lași controlul. Să nu te simți responsabil să rezolvi ceva, ci să creezi acel context în care corpul își amintește cum e să funcționeze în echilibru. E o abordare terapeutică ce dă încredere corpului, nu ego-ului nostru.

Ce trebuie să înțeleagă cei care vin pentru prima dată este că Bowen nu urmărește să impresioneze, ci să faciliteze. Nu vrea să fie „simțită” în timpul ședinței, ci conștientizată prin efectele care apar ulterior. Este, de fapt, un proces de comunicare subtilă între sistemul nervos și restul corpului. Mișcările sunt simple, delicate, dar amplasate cu precizie. Pauzele dintre ele – uneori incomode pentru cei care nu sunt obișnuiți cu tăcerea – sunt poate cea mai importantă parte a întregului proces. Pentru că în acea pauză corpul decide dacă acceptă sau nu invitația la echilibru.

Este nevoie de curaj să lucrezi blând. Este nevoie de încredere să nu forțezi. Este nevoie de răbdare să lași corpul să se exprime în ritmul său, nu în ritmul agendei noastre. Terapia Bowen nu vine cu „rețete rapide” sau cu promisiuni spectaculoase de genul „după o ședință îți trece tot”. Și totuși, în blândețea ei, am văzut schimbări majore. O femeie care de luni întregi nu putea dormi, mi-a scris la două zile după prima ședință că a dormit șapte ore legate. Un bărbat cu anxietate cronică mi-a spus că nu înțelege ce s-a întâmplat, dar e pentru prima dată când nu simte presiune în piept după o zi stresantă. N-au fost miracole. A fost răspunsul corpului, pentru că în sfârșit a fost ascultat.

Unii mă întreabă: „Dar dacă e atât de blândă, de ce funcționează?” Și răspunsul e simplu: pentru că nu lucrează împotriva corpului, ci împreună cu el. E o terapie care nu vine cu intenția de a repara ceva, ci de a crea condițiile în care corpul poate să se repare singur. Nu forțează țesuturile, ci le oferă un semnal clar: ești în siguranță, acum te poți elibera.

Este, până la urmă, o altă filosofie despre vindecare. Nu una care cere, ci care oferă. Nu una care impune, ci care ascultă. Și da, poate nu se simte ca o terapie clasică. Poate nici nu ar trebui să se simtă așa. Pentru că exact asta e ceea ce lipsea din multe abordări: o terapie care să nu vină cu ideea de luptă, ci cu ideea de încredere.

Dacă ai încercat terapii „puternice” și corpul tău a răspuns cu mai multă apărare, poate e momentul să te întrebi dacă nu cumva are nevoie de o cu totul altă abordare. Una care nu cere, ci oferă. Una care nu impune, ci facilitează. Una care nu vrea să fie simțită, ci trăită.

Și poate, atunci când o să stai liniștit pe masa de terapie și nu „se întâmplă” nimic spectaculos… de fapt, exact atunci se va întâmpla totul.

Published by: 0