Îmi aduc aminte perfect prima lui ședință. A intrat în cabinet cu pași apăsați, privirea directă, fără prea multe ezitări, dar cu o doză ușor detectabilă de scepticism în ton. „Am venit pentru că mi-a zis o prietenă. Eu nu prea cred în terapii din astea alternative, dar am zis să încerc…” Nici nu a mai fost nevoie să spună altceva, tonul și postura spuneau tot. Nu era acolo din convingere, ci dintr-o curiozitate combinată cu o ultimă speranță că poate, cine știe, ceva tot îl va ajuta.
Și, sincer, în acel moment nu mi-am propus să îl conving. Nu am încercat să explic în detaliu ce face terapia Bowen, nu am scos planșe anatomice, nici nu i-am povestit despre mii de cazuri rezolvate. Am ales să fiu acolo, prezent, atent și cu intenția clară de a-i oferi o experiență autentică. O terapie blândă, fără așteptări, fără promisiuni grandioase, fără nevoia de a demonstra nimic.
Ședința a decurs în liniște, ca de obicei. Cu mișcările fine, dar specifice. Cu pauze lăsate exact cât trebuie. Cu toată atenția îndreptată asupra semnalelor pe care corpul lui le transmitea. Nu am întrebat prea multe la final, doar i-am mulțumit pentru încrederea de a fi venit. A plecat cam la fel cum venise – politicos, rezervat, fără prea multe cuvinte.
A revenit peste o săptămână. Și când a intrat în cabinet, tonul era deja altul. Mi-a zis, ușor mirat: „Nu știu ce mi-ați făcut, dar în ziua următoare am dormit mai profund decât în ultimul an. Și parcă m-am simțit mai… nu știu, mai ușor.” Nu era o transformare spectaculoasă, dar era o crăpătură în zidul pe care scepticismul lui îl ridicase. Era prima fisură prin care începea să intre lumina.
Când lucrezi cu oameni care vin dintr-un loc al neîncrederii, e ușor să simți presiunea de a le dovedi ceva, de a-i convinge, de a-i face să „creadă”. Dar adevărul e că nu despre asta e vorba. Nu suntem aici să convingem. Suntem aici să oferim. Să lăsăm terapia să-și facă treaba, în ritmul ei, în liniște. Uneori, corpul știe înaintea minții. Și reacționează. Iar omul, chiar dacă încă nu „crede”, simte că s-a întâmplat ceva. Și se întoarce.
După a treia ședință, același client mi-a spus: „Mi-am dat seama că nu trebuie să cred în terapie ca să funcționeze. E suficient că mă simt mai bine.” Și cred că acesta e un mare adevăr: nu întotdeauna e nevoie de credință oarbă. E nevoie doar de disponibilitate. De o minimă deschidere. De o experiență trăită pe propria piele. Pentru că, în cele din urmă, corpul recunoaște ce îi face bine. Și când simte siguranță, relaxare, eliberare – se întoarce acolo.
Ca terapeuți, mai ales la început de drum, e important să știm că nu toți cei care intră pe ușă o fac plini de încredere. Unii vin cu teamă, alții cu rușine, iar alții – cum a fost și cazul acestui client – cu o doză sănătoasă de scepticism. Și e în regulă. Nu e treaba noastră să-i facem să creadă. E treaba noastră să fim prezenți, autentici și atenți. Și atunci când oferim terapie dintr-un loc sincer, corpul celuilalt va simți. Și chiar dacă mintea lui încă ezită, ceva în interiorul său va spune: „Mergi mai departe. E bine.”
Asta e frumusețea terapiei Bowen. Nu vine cu promisiuni agresive. Nu „lovește” cu tehnici spectaculoase. Se strecoară blând, exact acolo unde e nevoie. Și de multe ori, chiar și cei care nu „cred” ajung să o recomande mai departe, pentru că în final nu e vorba de credință, ci de rezultate. Iar corpul știe exact ce are de făcut, atunci când îl lași în pace și îi oferi sprijinul potrivit.
